După o experiență de circa 20 de ani, dacă ați avea de ales, tot medicină ați face? 
Da. Tot medicină și tot chirurgia plastică. Pur și simplu, iubesc ce fac. Cred azi, poate mai mult decât în 1987, când am început să mă pregătesc pentru examenul de admitere la Medicină, că alegerea unei cariere este în mod ideal pur subiectivă. Acest capital de entuziasm reușește de cele mai multe ori să atenueze adversitățile, obstacolele și eșecurile inerente oricărei cariere, în orice domeniu. Dacă alegi “cu capul” riști să raționalizezi excesiv experiențele negative ajungând prematur la concluzia că ai ales greșit.

Sunteți școlit în multe colțuri ale lumii. De ce ați rămas în România?
Nu am putut niciodată să las neterminate lucrurile importante pe care le-am început; am intrat la facultate în 1990, trebuia să o termin. Imediat după absolvire, am început rezidențiatul de chirurgie plastică, după un examen național cu doar 8 locuri scoase la concurs, în această specialitate. În 2002, când am devenit specialist, aveam post în sistemul public și în învățământ și, destul de repede după aceea, am început să lucrez și într-o clinică privată. Dacă aș fi hotărât să plec atunci trebuia să renunț la tot, cel mai probabil și la chirurgie, și să încep un nou rezidențiat în SUA. Așa cum am spus, înainte de 2007 Europa nu era extrem de primitoare cu medicii români.

Sunteți o persoană activă cu multe responsabilități profesionale. Cum arată o zi obișnuită?
Centrul de greutate al oricărei zile este programul operator. Dacă nu apar perturbări în desfășurarea operațiilor chirurgicale ziua respectivă poate fi numită obișnuită.

Sunteți șeful secției de chirurgie plastică, estetică și microchirurgie reconstructivă de la Spitalul Universitar. Cum e să conduceți o secței atât de importantă? 
Destul de ușor, dacă stabilești reguli clare pe care le respecți tu în primul rând. În rest, mă străduiesc să elimin timpii morți, stresul inutil și tensiunile interumane. Nu reușesc întotdeauna.

Cu ce dificultăți v-ați luptat în 17 ani de carieră?
Ca orice chirurg, m-am luptat cu propriile mele limite; să fiu mai precis, mai rapid, să elimin timpii inutili, să iau cele mai bune decizii fără amânări inutile, să nu fiu prea agresiv, să nu fiu prea defensiv, să-mi înghit frustrările și să merg mai departe.

Aveți un caz de suflet? Ne povestiți despre el?
Da. Primul meu lambou liber, pe care l-am făcut înainte să împlinesc 30 de ani. Operația a durat 12 ore și a constat în acoperirea unui defect de gleznă cu articulația expusă în urma unui accident, cu tegumente recoltate de pe antebraț și transferate microchirurgical. În anii următori am continuat să fac astfel de operații, mai repede și mai bine, însă pe acest prim pacient nu am să-l uit niciodată.

Dar un caz care v-a marcat în sens negativ?
Au fost două cazuri pe care le-am primit în stare foarte gravă, internate de la început în Terapie Intensivă și pe care, după luni de efort și zeci de ore de operații, le-am pierdut.

Ce înseamnă să fii un bun chirurg plastic în România?
În țările bogate, elita chirurgilor este supraspecializată și lucrează în centre sau nuclee profesionale dedicate unei boli, unui organ sau unui anumit tip de pacienț. În România, lucrurile se mișcă în această direcție aproape exclusiv în mediul privat; cei mai mulți pacienți se tratează totuși în spitalele publice unde, pentru a fi perceput ca bun chirurg, trebuie să poți trata orice pacient care se adresează sau este adus în serviciul respectiv, mai ales cazurile grave.

Cine este omul Emanuel Albu și ce ar trebui să știe un pacient despre el?
Cel mai util lucru de știut despre mine este că nu abandonez pacienții pe care am început să-i tratez, unii dintre ei cu boli sau condiții patologice care afectează sever procesul de vindecare. Încerc să explic cât de bine pot, fiecărui pacient, unde se află, pe ce drum putem merge și ce obstacole ne așteaptă.

Cum este viața dvs. personală? Ce hobby-uri aveți care să vă aducă energie și să vă facă să treceți peste operațiile dificile din timpul muncii?
Viața mea personală este destul de mult subordonată celei profesionale. Reușesc să alerg, să înot și să joc tenis.

Sunteti adeptul unui stil de viață sănătos. Ce recomandări aveți pentru oamenii interesați să asculte părerea unui medic?
Stilul meu de viață este adaptat profesiei, tipului de personalitate și nivelului meu de stres. E foarte dificil să fac recomandări, însă modificări brutale ale dietei sau ale nivelului de efort fizic în scopul obținerii unor rezultate rapide cu greu pot fi considerate sănătoase.

Cum percepeți forța de muncă de după 2000? Sunt diferiți studenții de chirurgie plastică acum, față de acum 20 de ani?
Cred că 2007, anul aderării României la Uniunea Europeană este mai relevant decât anul 2000. Deschiderea către această vastă piață a muncii, tentantă și relativ accesibilă a făcut din profesia de medic una dezirabilă nu doar moral, dar și material. Studenții de azi și tinerii rezidenți sunt mai calmi decât am fost noi pentru că au la dispoziție mai multă informație și mai multe opțiuni. Cred că percep mai acut ideea de concurență, încă din timpul facultății, când o singură notă proastă te poate face plătitor de taxă. În rest, nu simt că ne despart aproape două decenii.

Ce sfaturi ați da unui medic rezident la început de drum în cariera medicală din România?
Tinerii rezidenți nu au nevoie de sfaturile mele pentru că sunt mai orientați decât eram eu la vârsta lor. Pe cei din jurul meu am să-i ajut cât pot.

Cat de tare diferă învățământul în străinatate, în comparație cu cel de aici?
Învățământul românesc are încă un rapot calitate-preț excelent. Din păcate, la fel ca acum 25 de ani, se bazează mai mult pe entuziasmul celor care îl slujesc decât pe generozitatea celor care îl finanțează.

Adauga un comentariu

Lasă un răspuns

x

Cookie-urile ne ajută să furnizăm o experiență cât mai bună pe site. Prin utilizarea serviciilor noastre, vă exprimați acordul cu privire la utilizarea cookie-urilor.

Sunt de acord Nu sunt de acord Text politica cookie-uri Setari permisiuni Afla mai multe despre Politica noastra de cookie-uri