ARMONIE, ECHILIBRU AL FORMELOR, FRUMUSEŢE! Rezultatele chirurgiei estetice sunt doar vârful icebergului, în spatele lor se ascunde o întreagă istorie medicală, marcată de importante descoperiri, dar şi de controverse.

Vă propunem astăzi să descoperiţi istoria implanturilor cu silicon, invenţie care a revoluţionat chirurgia estetică şi reparatorie a sânilor.

Implanturile mamare au fost folosite încă de la sfâşitul secolului XIX pentru a îmbunătăţi aspectul sânilor, însă diferitele materiale utilizate pentru a le umple nu au înregistrat rezultatele aşteptate. Abia în anul 1961, chirurgii americani Thomas Cronin şi  Frank Gerow, au dezvoltat prima proteză mamară din silicon.
Utilizarea siliconului în protezele mamare este preferată datorită siguranţei crescute, siliconul fiind o substanţă areactivă în organism, cât și avantajelor estetice, implanturile cu silicon conferind o formă şi o senzaţie mult mai apropiate de ţesutul natural al sânului.

Introducerea siliconului în Implanturile mamare a fost propusă de Dr. Gerow după ce a observat că o pungă de sânge pentru transfuzie se aseamănă ca formă şi senzaţie cu un sân. A urmat, în anul 1962, prima mamoplastie de augmentare. De atunci, implanturile cu silicon trec printr-o continuă evoluție.

Anii ’60: prima generație

Primele modele de implanturi cu silicon care au intrat pe piaţă în anii ’60, erau formate din două secţiuni de silicon eleastomer, umplute cu un gel siliconic vâscos (difenil siloxane) şi erau disponibile în doar trei mărimi: mici, medii şi mari.

În primii ani, chirurgii credeau că proteza trebuie ataşată ţesutului pentru a preveni migrarea. Erau utilizate fibre sintetice dacron sau siliconul perforat, ataşate pe spatele protezei sau pe învelişul de spumă poliuretanică ce acoperea implantul. Fibrele sintetice dacron şi siliconul perforat s-au dovedit a fi inutile, chiar având un impact negativ asupra rezultatului – ele puteau produce un punct de stres care rupea implantul şi au fost eliminate în 1970.

Anii ’70: a doua generaţie

Prodcătorii au echilibrat consistenţa gelului şi a învelişului protector în încercarea de a îmbunătăți performanța implanturilor cu silicon. Începând cu mijlocul anilor 70, învelişul era mai subţire iar gelul mai puţin vâscos, cu scopul de a controla întărirea cauzată de contractura capsulară (formarea unui ţesut cicatriceal ferm, dur, în jurul implantului). Această tendinţă a fost inversată în anii ’80 când s-a dovedit a fi ineficientă în reducerea contracturii capsulare cât şi în creşterea rezistenţei implantului.

Anii ’80: a treia generaţie

Apar noile formule de implanturi cu silicon care beneficiază de un al doilea înveliş protector de silicon, crescând astfel rezistenţa implantului. Acest strat elimina total aşa numita „scurgere a implantului” sau difuzia de mici cantităţi de ulei siliconic prin învelişul implantului. Gelul din interiorul implantului a devenit şi el mai vâscos şi mai coeziv.

În 1989 au fost introduse suprafeţele texturate cu ajutorul cărora medicii chirurgi sperau să minimizeze incidenţa întăririi cauzate de contractura capsulară. Totuşi, studiile efectuate nu au avut rezultate clare în privinţa eficienţei lor. Implanturile texturate aveau dezavantajul de a fi mai predispuse la rupere față de implanturile tradiționale cu înveliș neted şi produceau, de cele mai multe ori, ridarea sânilor în cazul femeilor cu un strat subţire de ţesut deasupra implantului. Din această cauză, cât şi datorită lipsei unor rezultate solide în urma studiilor, popularitatea implanturilor cu suprafețe texturate a scăzut.

Implanturile cu silicon astăzi

La sfârşitul anului 2006, o nouă formulă de gel siliconic, denumită MemoryGel a fost lansată pe piaţă. Gelul este mai gros şi mai coeziv pentru a minimiza împrăştierea lui în cazul unei rupturi a implantului, cât şi pentru a rezista contracturii capsulare care i-ar deforma conturul. Atunci când este tăiat, acest gel îşi menţine forma şi nu curge.

În România, sunt utilizate în prezent implanturile de silicon, cu suprafeţe texturate sau netede, cu formă rotundă, ovală sau anatomică. Învelişul este realizat dintr-un mix de difenil siloxane şi slica amorfă cu o barieră interioară de difenil siloxane pentru a scădea riscul de scurgere a implantului. Învelişul este rezistent la rupere, iar conţinutul de gel coeziv variază de la standardul de 60% coeziune până la cel de 80%, denumit „jeleu” deoarece are o consistenţă similară cu jeleurile (gummy bears).

 

 

 

 

 

Siguranța utilizării implanturilor cu silicon

Dr. Dragos Zamfirescu spune ca siliconul este probabil cel mai testat şi studiat material implantat disponibil pe piaţă. Studiile din domeniu, efectuate în diferite ţări, arată că acest material nu provoacă îmbolnăvirea pacientului. Aproape toate problemele care pot apărea în legătură cu augmentarea mamară cu implant siliconic, precum infecţia, întărirea şi deplasarea, sunt cauzate de procedura chirurgicală sau de anatomia şi starea de sănătate a pacientului şi nu de implantul cu silicon.

Adauga un comentariu

Lasă un răspuns

x

Cookie-urile ne ajută să furnizăm o experiență cât mai bună pe site. Prin utilizarea serviciilor noastre, vă exprimați acordul cu privire la utilizarea cookie-urilor.

Sunt de acord Nu sunt de acord Text politica cookie-uri Setari permisiuni Afla mai multe despre Politica noastra de cookie-uri