1.Ce doreaţi să deveniţi când eraţi mic? Medicina a fost întotdeauna o opţiune sau poate voiaţi să fiţi astronaut?!
Nu ştiu dacă în copilărie conştientizăm foarte bine ce vrem să fim „când vom fi mari”. Copiii spun multe, sunt atraşi de nişte imagini şi noţiuni generale care exprimă prea puţin din realitatea unei meserii. Privind în urmă îmi este clar că la vârsta aceea nu mă puteam gândi la medicină sau la a fi medic. Nu cred că puteam gândi atât de ţintit. Dar ştiu sigur că eram pasionat să fac pansamente, atât la şcoală pentru vreun coleg accidentat, cât şi vecinilor, prietenilor cu care mă jucam în timpul liber. Sa fi fost acesta vreun semn?
2.De ce chirurgia estetică? Ce v-a motivat alegerea?
Trebuie să mărturisesc că prima mea opţiune nu a fost chirurgia estetică, ci chirurgia generală. Însă, odată cu începerea specialităţii am descoperit frumuseţea şi fineţea acestei ramuri chirurgicale care este, cu adevărat, fascinantă. Imaginaţi-vă că însumează mai multe părţi, de la chirurgia reconstructivă care este spectaculoasă şi salvatoare, la microchirurgie care este o chirurgie de mare fineţe cu rezultate impresionanate (vorbim aici despre a reda functia unui organul amputat sau transplantat) la chirurgia estetică plină de frumos.
3. De ce microchirurgia reconstructivă, ştim că este o specializare extrem de dificilă către care nu mulţi medici se îndreaptă?
Este adevărat, este foarte dificilă şi toţi chirurgii plasticieni recunosc acest lucru. Microchirurgia testează limitele chirurgului plastician, atât din punct de vedere al rezistenţei, concentrării, cât şi al menţinerii acuităţii manualităţii actului chirurgical. Mie mi-a placut, evident, de aceea o şi fac. Îmi place lucrul la microscopul operator, îmi place să restabilesc fluxul sangvin într-o arteră şi să văd cum sângele curge în segmentul amputat şi acesta se revascularizează şi devine roz şi cald, practic reînvie.
4. Până la urmă, pe înţelesul tuturor, ce înseamnă microchirurgia reconstructivă?
Microchirurgia reconstructivă poate însemna chirurgia de replantare a unui segment amputat – atunci când îl pui la loc şi salvezi membrul sau o parte a acestuia, de exemplu un deget sau mâna, antebraţul, piciorul, etc; în reconstrucţii diverse prin acoperirea sau reconstrucţia unei zone cu ţesuturi din altă zonă, de exemplu reconstrucţia mamară în cazul pacientelor atât de greu încercate de patologia tumorală a sânului, etc; şi, nu în ultimul rând, în chirurgia de transplant.
5. Care a fost cea mai dificilă intervenţie din cariera dumneavoastră?
Categoric, cea mai dificilă intervenție chirurgicală a fost o replantare de mână. Este vorba despre un pacient care a venit la noi cu o amputație traumatică a mâinii la nivelul articulației pumnului. A fost o intervenție dificilă, care a durat mai mult de 12 ore, dar am fost mulțumit pentru că, după intervenție și recuperare, pacientul a recuperat funcționalitatea mâinii și acum duce o viață perfect normală.
6. Există ceva anume care v-a marcat cariera? Un eveniment, un om?
În primul rând, desigur, m-au marcat profesorii mei. M-au învăţat, m-au îndrumat şi le port un respect enorm pentru asta. Fără ei nici eu, nici alţii, nu am fi avut vreodată această carieră. În afară de ei, sunt unii pacienţi, unele cazuri care te marchează, este inerent. Până la urmă, este imposibil să te detaşezi de toţi şi de toate în meseria asta, deşi aşa se spune, aşa se recomandă. Dar te marchează într-un fel fiecare caz. Şi te stimulează să devii mai bun. Să salvezi mai mult, să lucrezi mai repede, să abordezi o tehnică nouă, să descoperi, să înveţi mai multe, să fie mai frumos, mai sănătos, mai funcţional. Practic aşa te marchează fiecare intervenţie chirurgicală: fie îţi confirmă ceea ce ştiai, fie te face să descoperi ceva, fie te îndeamnă să mai cauţi. Chirurgia este, până la urmă, un proces evolutiv care nu ar trebui să se încheie până laşi pentru ultima oară bisturiul din mână.
7. Ce le-aţi recomanda tinerilor rezidenţi?
În primul rând, să îşi respecte meseria de medic. Şi să nu uite că fiecare caz, fiecare pacient, este, de fapt, un om. Nu doar o intervenţie din programul zilei. Nu doar o plagă de urmărit. Nu o evoluţie, favorabilă sau nu. Este un om.
8. Dar pacienţilor?
Pacienţilor le recomand să aibă încredere în noi. Niciun medic nu vrea să facă rău, ci bine. Poate, uneori, îi sperie termenii medicali, ceea ce li se întâmplă, poate îi doare sau chiar noi le provocăm durerea. Dar trebuie să aibă încredere în noi, medicii. Suntem în aceeaşi echipă cu pacienţii, tindem spre acelaşi bine. Aş vrea ca pacienţii să îşi amintească uneori că noi încercăm să facem ceea ce îşi doresc ei: să eliminăm un rău şi să restabilim binele. Pentru asta trebuie să existe încredere şi cooperare.
9. Există o lecţie de viaţă care v-a marcat? Împărtăşiţi-o şi cu noi!
Am avut un pacient la un moment dat cu fața distrusă într-un accident. L-am operat, am făcut tot ce s-a putut ca pacientul să se recupereze bine, atât funcțional, cât și estetic. Întâmplarea a făcut să îl revăd după vreo doi ani și să îmi mulțumească. Îmi făcusem doar meseria, dar faptul că acel tânăr susținea că datorită mie și-a schimbat viața în bine, că faptul că l-am operat eu bine l-a ajutat să aibă o viață normală, să învețe că și estetica joacă un rol important în viața oamenilor și să își facă o carieră și o afacere în domeniul frumuseții care i-a schimbat iremediabil viața, m-a pus pe gânduri. M-a marcat emoțional. Și mi-a întărit credința că meseria pe care mi-am ales-o poate nu numai să salveze vieți, ci să le și schimbe într-un fel.
10. Cum v-aţi caracteriza ca om şi ca medic? Sunt două entităţi diferite, sau şi acasă rămâneţi medicul de peste zi?
Medicul Măciuceanu este, în primul rând, omul Măciuceanu. În unele privințe sunt una și aceeași persoană, în altele se produc niște schimbări în mine. Nu pot fi ca medic total diferit de cum sunt ca om. Sunt o persoană empatică, rezonez cu suferințele pacienților. Însă diferența este că atunci când mă aflu în spital, empatia se transformă în profesionalism, reușind să ajut. În afara spitalului apare și mila, și respingerea față de anumite situații, imagini… Iar omul Măciuceanu rămâne medic în sinea lui. Adică, dacă sunt acasă, tot știu să pansez rana unui apropiat, tot mă preocupă sănătatea, tot mă uit cu ochiul medicului la un prieten care are o problemă.
11. Care este lucrul care v-a uimit cel mai puternic în toţi aceşti ani? Desigur, în sensul pozitiv.
Cel mai tare m-a uimit și mă uimește în continuare capacitatea pacienților de a simți, de a ști ce pot și nu pot duce atunci când este vorba despre o intervenție chirurgicală sau un tratament medical. Mi s-a întâmplat să propun mai multe soluții chirurgicale și pacientul să o aleaga exact pe cea mai bună pentru el. În unele cazuri am mers pe intuiția pacientului care de multe ori e iumitoare. Nu știu cum, de unde știe pacientul ce poate suporta și ce nu, dar am învățat să fiu atent la asta. Binele pacientului este, evident, pe primul plan.
12. Acum să vorbim despre pasiuni? Este ceva ce vă acaparează mintea şi sufletul în afara cabinetului şi sălii de operaţie?
Timpul liber destul de limitat mă împiedică să am prea multe pasiuni sau hobby-uri. Evident că cea mai mare pasiune, care îmi ocupă aproape tot timpul liber este familia mea. Îmi place să petrecem timpul împreună indiferent cum. În mod special ne place să facem plimbări seara, cu bicicletele. Și îmi mai place să pescuiesc. Nu sunt genul care să plec pe baltă de nebun zile întregi, dar îmi place să merg la mare și să stau ore întregi sperând să mă întorc cu o captură impresionantă de chefal. Ceea ce nu se prea întâmplă, dar îmi place.